Acum că s-au mai risipit incertitudinile perioadei de după campanie, rămânând de văzut doar formula care va guverna țara, cred că putem trage câteva concluzii:
- partidele „mici” au dispărut. De altfel ele nici nu au fost prezente, decât cel mult pe unele din panourile de afișaj, dar și acolo destul de firav. Nu am văzut nici un banner sau alt material vizual outdoor al vreunui alt partid in afara celor trei semnificative (PDL, PSD și PNL) prezent pe străzi. Nu am primit sau văzut decât un singur material tipărit, și acela la nivel central cred, fiindcă mesajul era unul foarte general, al PNG. Asta denotă pe de o parte lipsa resurselor financiare ale respectivelor partide, dar și lipsa unor resurse umane care să justifice cheltuieli majore de campanie;
- o lege extrem de prost concepută a alegerilor. Dacă se urmărea o lege mai proastă, cred că era greu de imaginat... Un prim efect pervers a fost de-acum mult mediatizatul „caz Dobre”. Este anormal, cred eu, ca deputați să fie aleși cu 1900 de voturi, de pe poziția a treia, sau și mai rău, cu 30 și ceva de voturi, precum deputatul Koto, care a candidat pe un colegiu compus din 70 țări...
Cred că soluția ar fi votul preferențial pe listă care ar indepărta un alt efect al prezentei legi: canibalismul dintre candidații propriului partid. Cred că toți cei implicați în campania tocmai știu că prima întrebare a unui candidat sau a șefului său de campanie după începerea numărătorii voturilor a fost: „Ceilalți cât au luat?” Ba, sunt convins că unii dintre candidați au muncit din greu la sabotarea campaniilor colegilor, uneori cred chiar mai abitir decât la propria lor campanie sau la atacarea adversarilor politici;
Votul preferențial pe listă ar mai avea un avantaj: s-ar crea, intr-un mod mai direct și mai colegial o ierarhizare a oamenilor politici, lucru foarte util pentru stabilizarea internă a filialelor. În acest fel filialele ar putea fi conduse de cei care aduc un adevărat beneficiu partidului și nu de eterni perdanți adăpostiți la umbra lui ”suntem in media pe țară”. Așa cum spunea un bun amic al meu, blestemul unei filiale e această plasare la nivelul mediei pe țară. Un alt efect înlăturat ar fi cel al lui „eu am pierdut, dar te-am facut pe tine deputat sau senator”. O asemenea mentalitate e o aberație și nu face decât deservicii filialelor. Un alt efect, devastator, zic eu al acestei legi e atomizarea echipelor. Datorită competiției interne (coeficienți electorali etc.) în loc să se lucreze în echipă, fiecare vede atât pe verticală (senator-deputat) cât și pe orizontală (deputat-deputat / senator-senator) numai adversari. E efectul acela de „canibalizare” de care vorbeam mai sus. Votul preferențial pe listă ar reduce mult din acest efect, deoarece, toți candidații ar putea merge ca o echipă în fața electoratului, urmând ca selecția să fie făcută natural, pe baza notorietății și a valorii individuale.
În fine, considerații ar mai fi de făcut, dar aștept o decantare a rezultatelor acestor alegeri, determinate de prestațiile celor aleși. Oricum, pot spune că, în ciuda criticilor de mai sus la adresa legii electorale, aceasta a produs și efecte benefice, în sensul în care au fost înlăturați, deocamdată din Parlament, o serie de oameni care nu aveau ce căuta nici măcar în viața publică, darămite în cea politică sau în Parlamentul României.
Cam atât pentru moment, sper să mai găsesc răbdarea și timpul de a mai analiza această temă...
03 decembrie, 2008
29 noiembrie, 2008
De ce voi vota mâine
- în primul rând fiindcă am posibilitatea;
- fiindcă eram student în București în decembrie 1989...
- fiindcă l-am văzut pe cel care a scris „De Crăciun ne-am luat rația de libertate!”... (nici că mi-ar păsa dacă aș afla acum că a fost securist, am trăit prea intens clipa când am văzut acea scriere pe un postament al unei viitoare statui a lui Ceaușescu ca să-mi mai poată cineva lua asta...);
- fiindcă nu pot uita sângele de pe trotuarul bulevardului Magheru, acolo unde câțiva tineri de vârsta celor care refuză acum să mai creadă în ceva, au fost striviți de un TAB... Mai contează că cel care i-a omorât era de vârsta lor, făcea armata și i-a omorât fiindcă era inconștient, lovit fiind la tâmplă de o piatră?...
- fiindcă niciodată nu am blestemat pe cineva, decât pe Ceaușescu, atunci când ne-au anunțat că nu vom avea vacanță de Crăciun în decembrie 1989, fiindcă LUI îi era frică de studenți... (da, dragii mei studenți de azi, „marelui” Ceaușescu îi era frică de studenții de atunci!);
- fiindcă ne doream cu ardoare să vină la putere Nicu Ceaușescu, care bețiv cum era, ne-ar fi înțeles și pe noi, ceilalți 23 milioane de români, că vrem să trăim...
- fiindcă n-am să uit niciodată ce urât le-am vorbit părinților mei, atunci când întors pe 25 decembrie 1989 acasă la Iași, m-au sfătuit să nu ies pe stradă „la revoluție” fiindcă am să mor „ca un prost”...
- fiindcă am văzut cum „era ceață” la TVR din primele momente ale lunii ianuarie ale lui 1990...
- fiindcă am văzut cum au dispărut „teroriștii” imediat după vizita lui Șevardnadze (ministrul de externe al URSS de atunci) din 6 ianuarie 1990. Iar la o zi după, FSN-ul s-a declarat partid politic, deși Iliescu promisese solemn că așa ceva nu se va întâmpla...
- fiindcă eram student în București și în vara lui 1990...
- fiindcă am trăit cel mai intens senzația de libertate în Piața Universității...
- fiindcă am văzut, dragii mei studenți și tineri de azi, că și lui Iliescu îi era frică de tinerii și studenții de atunci...
- fiindcă n-am să pot uita niciodată fiorul simțit atunci când câteva zeci de mii de oameni strigau, crezând în asta, „mai bine mort decât comunist”...
- fiindcă nu voi uita niciodată tirurile de armă automată din noaptea de 13-14 iunie...
- fiindcă m-a marcat pentru totdeauna ce am văzut în 14-15 iunie în plin centrul capitalei României...
- fiindcă nu voi putea vreodată să-mi șterg din memorie figura de sfânt a unui tânăr, bătut sălbatic cu cozi de lopeți în fața sediului IGP de pe calea Victoriei doar fiindcă era înalt, frumos și mai ales... avea barbă...
- fiindcă nu vreau să uit cum arătau sediile PNȚ și PNL în iunie 1990 după „vizita” minerilor...
- fiindcă nu uit cum au ajuns minerii și în Iași, deși foarte puțini știu asta...
- fiindcă n-am să pot uita curând cum a ieșit Iliescu cu 80% președintele României...
- fiindcă am votat chiar și când am avut de ales între Iliescu și Vadim Tudor...
- fiindcă n-am să uit sticla de tequila băută cu prietenii în seara în care a câștigat Constantinescu...
- fiindcă nu vreau să le dau celor „322” motive de satisfacție...
- fiindcă mitingul de la Iași împotriva suspendării lui Băsescu a fost cel mai mare și mai frumos miting pe care l-am văzut vreodată la Iași...
- dintr-o mulțime de alte motive pe care vi le voi spune mîne, după ce voi vota...
Dragii mei, alegeți ce doriți, numai alegeți... Nu uitați că acum 19 ani au existat oameni în stare să moară doar pentru asta.. și au și murit... doar pentru asta... și pentru a putea să cumpere o pâine fără cartelă... Vi se pare puțin, nu? Normal, când Gigi Becali e atât de „tare” cu Maybach-ul lui...
23 octombrie, 2008
Ce-ar fi fost România?...
Fiindcă rămăsesem dator cu numele persoanei de la tribuna oficială care pare să-și amintească de Iași și de locuitorii lui doar atunci când trebuie să candideze, e vorba de mult-iubitul și stimatul domn V. Dorneanu (Valer, nu Vasile, pentru cei, nu puțini, care din motive întemeiate, chiar habar nu au cine e cel despre care făceam vorbire în precedenta mea intervenție). Dar destul cu reclama pentru acest candidat! :))
Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Ca tot omul, am și eu un hobby. E destul de scump (cum sunt toate hobby-urile, de altfel), dar e hobby-ul meu și asta e! E vorba de recepția satelit. Îl am de prin anii '80, când exasperat de idioțenia totală a TVR-ului de atunci și de emisiunile de neînțeles (din cauza limbii ruse) ale televiziunii vecinilor de la Răsărit (apropos, vă mai amintiți de faimosul „program prelunjit”? :)) ), citeam și reciteam febril, notându-mi conștiincios în „carnetul inginerului” cum se numea în chip comunist un banal carnețel cu foi de hârtie milimetrică, lista de piese necesare pentru construirea unui receptor satelit. Respectiva schemă apăruse, incompletă desigur, din motive ideologice probabil, în revista Tehnium (oare o mai fi existând?) la care eram abonat și țin minte și acum că m-am „blocat” la cristalul de siliciu pe care bineînțeles că nu aveam de unde să-l procur, întrucât aceste cristale erau folosite la construcția de emițătoare (pentru radioamatori de exemplu), iar astea (emițătoarele) erau dușmanul numărul 1 al partidului. În fine, anii au trecut și am reușit să-mi iau și eu o instalație de recepție satelit pe care am cărat-o după mine peste tot pe unde am locuit, perfecționând-o în timp, în funcție de buget mai ales...
Dar să mă întorc la sursa panseului meu de azi. Acum vreo două săptămâni, consecvent dorinței mele de mai bine am hotărât că a venit momentul să fac un reglaj al antenei, drept care am apelat la cei care mi-au și montat-o. Ei în sine sunt niște oameni (tineri) cât se poate de cumsecade, harnici, cu bun simț, dar au exact defectul pe care îl avem noi românii în general: se apucă de treabă fără să aibă la îndemână ce le trebuie. Drept care, iar aici sunt convins că îmi veți da dreptate, atunci când îți vine un meseriaș în casă, indiferent că e instalator, zidar, tâmplar, faianțar, electrician etc., tu, clientul, trebuie să ai neapărat o trusă completă, dar absolut completă a tuturor sculelor și materialelor de care e nevoie pentru ca lucrarea să poată fi dusă la bun sfârșit. Altfel ești un om pierdut. Ori alergi tu să i le aduci, ori îți iei gândul de a mai fi gata vreodată. O singură sculă am observat că nu lipsește niciunui meseriaș de la noi: ciocanul, sfântul ciocan... Dar să mă întorc la antena mea: normal, că români fiind, nici băieții mei nu aveau ce le trebuia la ei (nici nivelă, ca să pună antena perfect vertical, nici detector de semnal etc.), drept care procesul de „reglaj fin” al antenei mele s-a transformat într-un fel de demonstrație de lupte greco-romane pe stâlp, victimă fiind desigur antena mea parabolică (offset de fapt, dar nu mai intru în detalii tehnice), care era ținută ferm cu ambele mâini, în timp ce un picior al omului cu pricina împingea de zor în partea opusă, totul, bineînțeles „la rece”, adică având toate șuruburile strânse la maximum. Nimic slăbit, nimic care să permită o muncă mai ușoară sau un rezultat mai bun... Ce „țintit un punct pe cer” (cum poetic ar putea fi descrisă recepția unui satelit), ce finețe de zecimi de grad? Totul se rezolvă la noi cu un pumn, un ghiont, dar mai presus de toate cu prietenul nostru, ciocanul.
De unde și întrebarea mea, retorică de altfel: oare ce-ar fi fost România azi dacă nu se inventa ciocanul?
Asta îmi aduce, de altfel, aminte de un vechi banc cu milițieni: zice-se că s-a organizat un test de inteligență pentru milițieni, sarcina lor constând în a introduce niște piese de formă triunghiulară, dreptunghiulară, circulară și romboidală în orificiile de formă corespondentă. Concluzia testului: 10% din milițieni au fost inteligenți, iar restul de 90% puternici. :))
Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Ca tot omul, am și eu un hobby. E destul de scump (cum sunt toate hobby-urile, de altfel), dar e hobby-ul meu și asta e! E vorba de recepția satelit. Îl am de prin anii '80, când exasperat de idioțenia totală a TVR-ului de atunci și de emisiunile de neînțeles (din cauza limbii ruse) ale televiziunii vecinilor de la Răsărit (apropos, vă mai amintiți de faimosul „program prelunjit”? :)) ), citeam și reciteam febril, notându-mi conștiincios în „carnetul inginerului” cum se numea în chip comunist un banal carnețel cu foi de hârtie milimetrică, lista de piese necesare pentru construirea unui receptor satelit. Respectiva schemă apăruse, incompletă desigur, din motive ideologice probabil, în revista Tehnium (oare o mai fi existând?) la care eram abonat și țin minte și acum că m-am „blocat” la cristalul de siliciu pe care bineînțeles că nu aveam de unde să-l procur, întrucât aceste cristale erau folosite la construcția de emițătoare (pentru radioamatori de exemplu), iar astea (emițătoarele) erau dușmanul numărul 1 al partidului. În fine, anii au trecut și am reușit să-mi iau și eu o instalație de recepție satelit pe care am cărat-o după mine peste tot pe unde am locuit, perfecționând-o în timp, în funcție de buget mai ales...
Dar să mă întorc la sursa panseului meu de azi. Acum vreo două săptămâni, consecvent dorinței mele de mai bine am hotărât că a venit momentul să fac un reglaj al antenei, drept care am apelat la cei care mi-au și montat-o. Ei în sine sunt niște oameni (tineri) cât se poate de cumsecade, harnici, cu bun simț, dar au exact defectul pe care îl avem noi românii în general: se apucă de treabă fără să aibă la îndemână ce le trebuie. Drept care, iar aici sunt convins că îmi veți da dreptate, atunci când îți vine un meseriaș în casă, indiferent că e instalator, zidar, tâmplar, faianțar, electrician etc., tu, clientul, trebuie să ai neapărat o trusă completă, dar absolut completă a tuturor sculelor și materialelor de care e nevoie pentru ca lucrarea să poată fi dusă la bun sfârșit. Altfel ești un om pierdut. Ori alergi tu să i le aduci, ori îți iei gândul de a mai fi gata vreodată. O singură sculă am observat că nu lipsește niciunui meseriaș de la noi: ciocanul, sfântul ciocan... Dar să mă întorc la antena mea: normal, că români fiind, nici băieții mei nu aveau ce le trebuia la ei (nici nivelă, ca să pună antena perfect vertical, nici detector de semnal etc.), drept care procesul de „reglaj fin” al antenei mele s-a transformat într-un fel de demonstrație de lupte greco-romane pe stâlp, victimă fiind desigur antena mea parabolică (offset de fapt, dar nu mai intru în detalii tehnice), care era ținută ferm cu ambele mâini, în timp ce un picior al omului cu pricina împingea de zor în partea opusă, totul, bineînțeles „la rece”, adică având toate șuruburile strânse la maximum. Nimic slăbit, nimic care să permită o muncă mai ușoară sau un rezultat mai bun... Ce „țintit un punct pe cer” (cum poetic ar putea fi descrisă recepția unui satelit), ce finețe de zecimi de grad? Totul se rezolvă la noi cu un pumn, un ghiont, dar mai presus de toate cu prietenul nostru, ciocanul.
De unde și întrebarea mea, retorică de altfel: oare ce-ar fi fost România azi dacă nu se inventa ciocanul?
Asta îmi aduce, de altfel, aminte de un vechi banc cu milițieni: zice-se că s-a organizat un test de inteligență pentru milițieni, sarcina lor constând în a introduce niște piese de formă triunghiulară, dreptunghiulară, circulară și romboidală în orificiile de formă corespondentă. Concluzia testului: 10% din milițieni au fost inteligenți, iar restul de 90% puternici. :))
20 octombrie, 2008
Tribuna oficială...
Nu știu câți din voi sunteți microbiști, eu unul sunt. Mă duc la meciurile lui Poli de pe vremea când actualul mare apărător al clubului încă își făcea studiile la mare distanță de Iași (și probabil arbitra pe undeva, tot departe de Iași). N-am făcut niciodată, și nici nu voi face, caz de susținerea pe care o acord echipei din orașul meu natal. Dar nu ăsta e subiectul meu de azi. Aseară am fost la meci. Din nou m-am bucurat, m-am întristat, am fremătat alături de cei din tribune. Apropos de tribune, de ce oare oamenii care vin la stadion trebuie neapărat, dar NEAPĂRAT, să mănânce semințe? Dacă aflați, vă rog lămuriți-mă și pe mine... E un ritual pe care n-am să-l înțeleg, probabil, niciodată. Ce Dumenezeu, nu poți susține echipa favorită decât „pe gust” de floarea soarelui? Recunosc că am cumpărat și eu pe vremuri semințe „la pahar” de la țigăncile din jurul stadionului, având mereu revelația paharului de lemn înalt de 10 cm, dar cu scobitura de doar 1-2 cm.... Voi nu? :) Altfel, e o experiență interesantă, alta decât să te cureți de cojile scuipate de cei din spatele tău la fiecare 5 minute, este să urmărești cum se mișcă ritmic mâinile celor care privesc meciul, într-un du-te-vino continuu, timp de 90 de minute... E chiar o ritmicitate la unison, alterată doar de trăirile date de cei din teren.
Dar să revin la subiect: pentru mine tribuna oficială a fost mereu o sursă de mister... Oare cine e acolo? Oare de ce jucătorii se aliniază cuminți la începutul meciului in fața celor pe care de la peluza Sud fiind, niciodată nu-i puteam distinge? Ce poate fi atât de important de adăpostit acolo încât trebuie acoperit neapărat de ploaie, vânt sau ninsoare? Ei bine, misterul „Tribunei oficiale” l-am descoperit undeva prin anii '80... Aveam un vecin de palier care străbătuse drumul de la blocul muncitoresc de pe Splai Bahlui, unde am copilărit, până la postul de director general al celui mai mare trust de construcții din Iași. Avusese norocul de a construi o fabrică de ciment în județul unde se afla pe atunci viitorul prim-secretar al județului Iași, iar acesta l-a remarcat. Dar să revin. Omul nu era microbist, dar știind că eu și taică-meu eram, ne-a luat cu el „acolo”. Cum, unde acolo? La tribuna oficială! Ei bine, am intrat cu sfiala cu care cred că nu am pășit niciodată în vreo mânăstire (iertată fie-mi comparația). Oameni importanți, directori, activiști, securiști (presupun, fiindcă nu-i știam și nici acum nu-i știu), oricum, „crema” județului... Iar în mijloc, chiar el, trimisul lui Ceaușescu în mijlocul nostru, omul pe a cărui stradă nici măcar nu aveai cum trece neîntrebat de cel care o păzea, primul secretar. Ne-am ocupat, eu și taică-meu, umil, locurile (în picioare, desigur), undeva în spatele rândurilor de scaune și meciul a început. Nu mă întrebați ce meci, fiindcă sigur nu-mi amintesc. Oricum, atenția mea a fost îndreptată exclusiv asupra persoanelor (personajelor) din jurul meu... Unii, mici nababi comuniști, stând sfidător de relaxați doar ca să arate ce siguri sunt pe ei... Alții, slugile lor servile, gata să le citească în ochi orice dorință, poate cu speranța de a le lua locul cândva, sau măcar în așteptarea unei lădițe de „ceva” sau a oricărui alt mic avantaj... Indivizi care se găseau acolo, fără să priceapă nimic, doar fiindcă se vroiau în acel loc precum pe vremuri unii nobili de țară la teatru... Și unii rătăciți ca mine, dornici să vedem ce naiba se întâmplă. Iar în mijloc, ei bine în mijloc era perechea „clonă” a celei de la București: Tovu' și tova' Prim-secretar... Toată vraja și misterul tribunei oficiale s-au destrămat însă la pauză.. Ce s-a întâmplat? Tov. prim a trebuit să ia masa, drept care tovarășa a descoperit un coșuleț gen Scufița Roșie din care a început să-i facă tovului niște sandwich-uri... Mi s-a părut atât de prozaică scena, atât de câmpenească, iar ei mi s-au părut deodată atât de mici și meschini, încât și acum mi-aduc aminte cum m-am întrebat, copil fiind, cum naiba de nu rezistă primul secretar măcar 2 ore fără să mănânce, dar mai ales știu că mi-am zis: uite cine conduce județul: un mârlan și-o țoapă... De altfel, respectivul a fost mătrășit de Ceaușescu un pic mai târziu și mutat într-un alt județ... Din acea clipă, tribuna oficială nu a mai exercitat nicio fascinație pentru mine...
Dar apropos de tribuna oficială, știți pe cine am văzut ieri acolo? Pe un individ, deputat de Iași, care deși nu calcă defel în oraș, deși are și a avut o funcție importantă în stat și în PSD nu a făcut niciodată nimic pentru municipiul și județul Iași, va candida exact în colegiul în care m-am născut, am copilărit și am învățat eu... Vă las 2 zile să ghiciți cine e...
14 iulie, 2008
Și iarăși revenire după o lungă pauză
S-au cam îndesit pauzele astea lungi, așa că m-am decis să fiu mai harnic de-acum înainte! :)
Ei... și-a trecut și campania electorală, cu toate ale ei. A fost, cred, perioada cea mai aglomerată de până acum din viața mea. Practic 2 luni n-am știut altceva decât mers prin cartiere și încercat să convingem oamenii că putem fi o alternativă la ceea ce este acum în Iași.
Apropos, ce e acum în Iași? E cam multă liniște, nu credeți? Unde sunt marile șantiere de acum vreo 2 luni? Unde sunt puhoaiele de muncitori care umpleau străzile de dimineață până noaptea târziu, ba chiar și peste noapte? Pe cât puneți pariu că-i veți mai revedea abia peste vreo 4 ani? Un pic mai cărunți, mai cu burtă, dar la datorie, în slujba lu` don` Primar. Ca să mai aburească pe cineva.
Dar știți ce e cel mai îngrijorător? Faptul că oamenii s-au obișnuit să considere aceste lucruri ca fiind normale. Îmi spunea cineva în campanie (să mă ierte cel care a spus-o, dar nu-mi mai aduc aminte cine era) că „hoțiile au ajuns atât de multe și de mari, încât dacă-i spui cuiva de încă una, pur și simplu nu-l mai interesează”. E ca și în cazul mirosului, stând în contact foarte mult timp cu o substanță, la un moment dat nu-i mai simți mirosul. E nevoie de un alt miros ca să-ți „înviorezi” simțurile. Ei bine, cetățenii noștri nu mai simt „mirosul” hoției, al minciunii, al ipocriziei celor care îi conduc, al fariseismului și populismului. Și ce e mai rău, e că efectiv nu-mi dau seama acum ce nou „miros” i-ar mai putea face să-și revină...
Deocamdată e vară, dl. (atât cât poate fi el considerat domn) Nichita a dispărut total, la fel ca și instituțiile care-și făceau de lucru prin oraș până mai ieri.
Și ne pregătim de o nouă campanie, dar despre asta, plus un scurt comentariu asupra presei noastre ieșene, mâine... :)
Ei... și-a trecut și campania electorală, cu toate ale ei. A fost, cred, perioada cea mai aglomerată de până acum din viața mea. Practic 2 luni n-am știut altceva decât mers prin cartiere și încercat să convingem oamenii că putem fi o alternativă la ceea ce este acum în Iași.
Apropos, ce e acum în Iași? E cam multă liniște, nu credeți? Unde sunt marile șantiere de acum vreo 2 luni? Unde sunt puhoaiele de muncitori care umpleau străzile de dimineață până noaptea târziu, ba chiar și peste noapte? Pe cât puneți pariu că-i veți mai revedea abia peste vreo 4 ani? Un pic mai cărunți, mai cu burtă, dar la datorie, în slujba lu` don` Primar. Ca să mai aburească pe cineva.
Dar știți ce e cel mai îngrijorător? Faptul că oamenii s-au obișnuit să considere aceste lucruri ca fiind normale. Îmi spunea cineva în campanie (să mă ierte cel care a spus-o, dar nu-mi mai aduc aminte cine era) că „hoțiile au ajuns atât de multe și de mari, încât dacă-i spui cuiva de încă una, pur și simplu nu-l mai interesează”. E ca și în cazul mirosului, stând în contact foarte mult timp cu o substanță, la un moment dat nu-i mai simți mirosul. E nevoie de un alt miros ca să-ți „înviorezi” simțurile. Ei bine, cetățenii noștri nu mai simt „mirosul” hoției, al minciunii, al ipocriziei celor care îi conduc, al fariseismului și populismului. Și ce e mai rău, e că efectiv nu-mi dau seama acum ce nou „miros” i-ar mai putea face să-și revină...
Deocamdată e vară, dl. (atât cât poate fi el considerat domn) Nichita a dispărut total, la fel ca și instituțiile care-și făceau de lucru prin oraș până mai ieri.
Și ne pregătim de o nouă campanie, dar despre asta, plus un scurt comentariu asupra presei noastre ieșene, mâine... :)
21 mai, 2008
Revenire după o lungă pauză
A început campania! De fapt, se apropie de ultima turnantă, deși mai sunt încă 9 zile lungi de tot, fiecare adăugând câte ceva la economia asta ciudată care are bilanțul la sfarșitul zilei de vot...
Ce am văzut pana acum: un Adomniței relaxat, ca orice candidat care știe că nu are nici o șansă, in ciuda faptului că a făcut Iașul să arate ca în vremea Uniunii Sovietice cu portretele lui cățărate peste tot. Un Nichita care trebuie lăsat să vorbească, fiindcă în felul ăsta se îngroapă singur și un Oprea atacat din toate părțile și în toate felurile, deși nu e el primarul și ca urmare nu are nimic de justificat. Asta demonstrează că e candidatul cu cele mai mari șanse. Sigur, vor spune unii, ce era să zici dacă ești în stafful lui de campanie? Acum sunt chiar obiectiv, iar pe "super-analiștii" care dau verdicte savurând un șpriț rece, „de vară”, îi invit oricând la o vizită cu dl. Oprea prin oraș pentru a se convinge.
În plus, prietenia de nezdruncinat dintre liderii (și accentuez asta) PNL și PSD la Iași, dar nu numai, e perfect vizibilă. În afară de atacurile repetate, „în haită”, asupra d-lui Oprea, nu am văzut până acum nici un atac politic major al PNL (prin candidatul sau liderii săi) asupra PSD. Se mai hârjonesc câte un pic la TV, se mai mângâie cu bannere „ofensatoare” la adresa drumurilor naționale și cam atât. Sunt convins că electoratul PNL (electorat pur de dreapta) observă lucrurile acestea. Pentru mine e clar că, așa cum scriau odinioară copiii pe blocuri, Fenechiu + Nichita = LOVE
Zâmbesc când aud tot felul de păreri „avizate” ale cunoscătorilor de serviciu care emit opinii despre lupta crâncenă care s-ar da între Oprea și Adomniței la locul doi. Sunt exact aceiași care acum mai an ne priveau superiori și pronosticau un scor sub 5%, poate chiar 3% pentru PLD. Nu i-am mai auzit o perioadă dupa acel 20% pe municipiu, dar au început din nou „emisia”. Îi asigur că vor fi la fel de uimiți și dezamăgiți ca și anul trecut.
O ultimă mențiune: văd pe toți pereții că Dobre „Știe și face”. De asta ne temem și noi, cetățenii, cel mai mult, domnule Dobre! :))
Să nu uit! Diseară, la 20.10, pe TVR 1, mare meci mare Oprea vs. Nichita vs. Adomniței. Iar apoi, pentru microbiști, finala UEFA Champions League. Va fi o seară frumoasă, presimt :D
Ce am văzut pana acum: un Adomniței relaxat, ca orice candidat care știe că nu are nici o șansă, in ciuda faptului că a făcut Iașul să arate ca în vremea Uniunii Sovietice cu portretele lui cățărate peste tot. Un Nichita care trebuie lăsat să vorbească, fiindcă în felul ăsta se îngroapă singur și un Oprea atacat din toate părțile și în toate felurile, deși nu e el primarul și ca urmare nu are nimic de justificat. Asta demonstrează că e candidatul cu cele mai mari șanse. Sigur, vor spune unii, ce era să zici dacă ești în stafful lui de campanie? Acum sunt chiar obiectiv, iar pe "super-analiștii" care dau verdicte savurând un șpriț rece, „de vară”, îi invit oricând la o vizită cu dl. Oprea prin oraș pentru a se convinge.
În plus, prietenia de nezdruncinat dintre liderii (și accentuez asta) PNL și PSD la Iași, dar nu numai, e perfect vizibilă. În afară de atacurile repetate, „în haită”, asupra d-lui Oprea, nu am văzut până acum nici un atac politic major al PNL (prin candidatul sau liderii săi) asupra PSD. Se mai hârjonesc câte un pic la TV, se mai mângâie cu bannere „ofensatoare” la adresa drumurilor naționale și cam atât. Sunt convins că electoratul PNL (electorat pur de dreapta) observă lucrurile acestea. Pentru mine e clar că, așa cum scriau odinioară copiii pe blocuri, Fenechiu + Nichita = LOVE
Zâmbesc când aud tot felul de păreri „avizate” ale cunoscătorilor de serviciu care emit opinii despre lupta crâncenă care s-ar da între Oprea și Adomniței la locul doi. Sunt exact aceiași care acum mai an ne priveau superiori și pronosticau un scor sub 5%, poate chiar 3% pentru PLD. Nu i-am mai auzit o perioadă dupa acel 20% pe municipiu, dar au început din nou „emisia”. Îi asigur că vor fi la fel de uimiți și dezamăgiți ca și anul trecut.
O ultimă mențiune: văd pe toți pereții că Dobre „Știe și face”. De asta ne temem și noi, cetățenii, cel mai mult, domnule Dobre! :))
Să nu uit! Diseară, la 20.10, pe TVR 1, mare meci mare Oprea vs. Nichita vs. Adomniței. Iar apoi, pentru microbiști, finala UEFA Champions League. Va fi o seară frumoasă, presimt :D
22 aprilie, 2008
Oare numai eu?...
Gata, m-am săturat! Am tot amânat subiectul ăsta, deși de fiecare dată când mă loveam de el îmi promiteam să-l abordez în următorul meu mesaj pe net, dar mi-a ajuns...
Este vorba despre faimoasele mașini de „spălat” asfaltul, străzile, mă rog, ce vreți Dvs.. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când imi spăl mașina, mă regăsesc în trena unui astfel de camion care ia și împroașcă pe stradă apă. Teoretic, bănuiesc că acest fenomen s-ar numi spălare, dar ce fac ei e doar un fel noroi pe care ți-l plantezi pe mașină, doar așa, ca să-ți strici ziua și să te gândești cât de prost ai fost când ai dat 2-3 sute de mii pe un spălat. Pentru mine, cisterna, de fapt cisternele respective au ajuns un fel de simbol al Primăriei: „hai să ne facem că facem ceva”. Nu contează că e prost, că se enervează lumea, am bifat doar o acțiune și nu ne poate zice nimeni că nu facem curat în oraș. Știu că au acolo, la Mitropolie, niște izvoare care trebuie folosite cumva. Dar să le găsească altă întrebuințare sau să ia naibii niște mașini de spălat străzile veritabile, nu improvizațiile alea cu canea.. Acum ca să fiu sigur că nu-s singurul în situația asta, am pus și un mini-sondaj. Chiar sunt curios care va fi rezultatul :)
Este vorba despre faimoasele mașini de „spălat” asfaltul, străzile, mă rog, ce vreți Dvs.. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când imi spăl mașina, mă regăsesc în trena unui astfel de camion care ia și împroașcă pe stradă apă. Teoretic, bănuiesc că acest fenomen s-ar numi spălare, dar ce fac ei e doar un fel noroi pe care ți-l plantezi pe mașină, doar așa, ca să-ți strici ziua și să te gândești cât de prost ai fost când ai dat 2-3 sute de mii pe un spălat. Pentru mine, cisterna, de fapt cisternele respective au ajuns un fel de simbol al Primăriei: „hai să ne facem că facem ceva”. Nu contează că e prost, că se enervează lumea, am bifat doar o acțiune și nu ne poate zice nimeni că nu facem curat în oraș. Știu că au acolo, la Mitropolie, niște izvoare care trebuie folosite cumva. Dar să le găsească altă întrebuințare sau să ia naibii niște mașini de spălat străzile veritabile, nu improvizațiile alea cu canea.. Acum ca să fiu sigur că nu-s singurul în situația asta, am pus și un mini-sondaj. Chiar sunt curios care va fi rezultatul :)
02 aprilie, 2008
yo, ja, yo
Am primit pe mail de la Catalin, un link către un filmuleț extrem de nostim. Îl pun și eu aici, comentariile, sau după caz, hohotele de râs vă aparțin...
01 aprilie, 2008
Feriți-vă de Păcălici!
Că tot vorbeam de luna (de fapt cele două luni, dacă includem și campania propriu-zisă) de păcăleli (pre-)electorale, iată încă un demers pentru a ne apăra: proiectul „Ferește-te de Păcălici”:
Fereşte-te de Păcălici ! O campanie pentru vigilenţă civică lansată de Partidul Democrat Liberal Iaşi
Organizaţia Municipală a Partidului Democrat - Liberal lansează astăzi, 1 aprilie 2008, campania pentru vigilenţă civică “Fereşte-te de Păcălici !”.
De ce “Păcălici”? Pentru că ceea ce se întâmplă în Iaşi acum, la inceput de an electoral, seamănă cu un vechi şi drag joc de cărţi din copilărie. Vă aduceţi aminte? Cine alege Păcăliciul şi rămâne cu el, pierde jocul! Peste două luni, partidele politice şi candidaţii acestora vor trebui să pună cărţile pe masă în “jocul” cu electoratul. Iar noi nu vrem ca ieşenii să tragă din nou cartea fără noroc, să rămână cu “Păcăliciul” în mână şi să piardă jocul pentru încă patru ani.
Vom organiza săptămânal acţiuni publice în care vom invita cetăţenii Iaşului şi mass-media să viziteze împreună cu noi ceea ce considerăm a fi “şantierele electorale” ale primarului Gheorghe Nichita. Le vom marca, evident, cu “Păcăliciul”. De asemenea, vom marca cu “Păcăliciul” acţiunile prin care se încearcă mituirea votanţilor ieşeni folosind propriii lor bani.
Nu în ultimul rând, vom pune în evidenţă păcălelile administrate ieşenilor, de către domnul Nichita, în campania electorală din 2004, prin promisiunile rămase şi astăzi fără acoperire. Astăzi, în Primăria Iaşi, minciuna are picioarele scurte şi mâinile pe cât de lungi, pe atât de adânc înfipte în banul public.
Iaşul nostru e mizer, plin de datorii şi de praful adunat cu meticulozitate vreme de aproape 5 ani, praf aruncat acum în ochii ieşenilor, sub formă de promisiuni şi păcăleli.
Fereşte-te de Păcălici ! O campanie pentru vigilenţă civică lansată de Partidul Democrat Liberal Iaşi
Organizaţia Municipală a Partidului Democrat - Liberal lansează astăzi, 1 aprilie 2008, campania pentru vigilenţă civică “Fereşte-te de Păcălici !”.
De ce “Păcălici”? Pentru că ceea ce se întâmplă în Iaşi acum, la inceput de an electoral, seamănă cu un vechi şi drag joc de cărţi din copilărie. Vă aduceţi aminte? Cine alege Păcăliciul şi rămâne cu el, pierde jocul! Peste două luni, partidele politice şi candidaţii acestora vor trebui să pună cărţile pe masă în “jocul” cu electoratul. Iar noi nu vrem ca ieşenii să tragă din nou cartea fără noroc, să rămână cu “Păcăliciul” în mână şi să piardă jocul pentru încă patru ani.
Vom organiza săptămânal acţiuni publice în care vom invita cetăţenii Iaşului şi mass-media să viziteze împreună cu noi ceea ce considerăm a fi “şantierele electorale” ale primarului Gheorghe Nichita. Le vom marca, evident, cu “Păcăliciul”. De asemenea, vom marca cu “Păcăliciul” acţiunile prin care se încearcă mituirea votanţilor ieşeni folosind propriii lor bani.
Nu în ultimul rând, vom pune în evidenţă păcălelile administrate ieşenilor, de către domnul Nichita, în campania electorală din 2004, prin promisiunile rămase şi astăzi fără acoperire. Astăzi, în Primăria Iaşi, minciuna are picioarele scurte şi mâinile pe cât de lungi, pe atât de adânc înfipte în banul public.
Iaşul nostru e mizer, plin de datorii şi de praful adunat cu meticulozitate vreme de aproape 5 ani, praf aruncat acum în ochii ieşenilor, sub formă de promisiuni şi păcăleli.Campania “Fereşte-te de Păcălici !” este o invitaţie deschisă, lansată ieşenilor şi celor din mass-media, la vigilenţă şi atitudine civică. Intraţi în joc şi feriţi-vă de “Păcălici” !
Preşedinte Organizația Municipală PDL Iași,
Deputat European
prof. univ. dr. Dumitru Oprea
Preşedinte Organizația Municipală PDL Iași,
Deputat European
prof. univ. dr. Dumitru Oprea
Și de-ale noastre din oraș...
Ca să nu vă plictisiți cumva prea tare de imaginile frumoase de pe alte meleaguri, postate zilele trecute, azi vă repun în contact cu realitatea locală. Urmează o succesiune de fotografii "edilitar-gospodărești" din scumpa noastră urbe...
Mai intâi, un angajament mobilizator („respectăm natura”) al celor de la Palas... și bineînțeles, reflectarea lui în realitate...
Și ca să continui în aceeași notă, vă arăt mai jos cum se prezintă trotuarul meu... De ce al meu? Fiindcă l-am adoptat. Oricine în locul meu ar fi făcut-o. La câte perversiuni a fost supus, săracul...
Deci: Iași, Tătărași, A.D. 2008, an electoral, oraș condus de un "primar puternic".
De fapt, toată istoria XXX (scuze pentru conotația ușor lubrică a poveștii, da' „n-am găsit alta rimă" la ce ne face Primarul în general și anul ăsta în special) a început undeva în vara lui 2007, dar acel moment a fost doar un preludiu firav în actul dragostei "primarului puternic" față de urbea pe care o conduce, și mai precis, față de trotuarul la care mă voi referi... Dacă aș fi bănuit cât va dura (preludiul, firește), cu siguranță m-aș fi apucat de pozat mai de demult, așa însă, vă expun doar niște fotografii mai recente, indecente (normal) din acest an ale trotuarului meu, violat cu sălbăticie de firma Euro... si nu mai stiu cum (că oricum nu contează) timp de 10 luni de-acum... S-a început, cum altfel, cu un flirt gingaș cu borduri... Apare mai întâi o mașină uriașă (auto trailer parcă i se spune) și descarcă, pe spatiul verde, firesc, o sumă de box-paleți cu niște chestii de beton. Borduri. Euro-borduri. Aduse de aceeași firmă "Euro-nu stiu cum" SRL. Chiar, de ce-or fi numite toate firmele de construcții abonate la lucrări publice "Euro-xxx", nu știu...
Ele (bordurile deja existente) au fost intâi mângâiate de niște târnăcoape... Asemeni butonilor unei cămăși fine, au cazut pradă, rând pe rând nesațului dezlănțuit al pick-hammerului. Brațe puternice de muncitori le-au dus apoi de-acolo, lăsându-mi trotuarul dezgolit și rușinat... Atunci l-am adoptat, pe el, trotuarul... Mi s-a facut milă de el, văzându-l victimă neajutorată, neînțelegând ce i se întâmplă... de ce tocmai lui... I-am explicat însă, „e an electoral, puiule, nu ai ce face, e ca rutul la animale, e de neoprit, e chemarea firii, numai că e mai rar, e doar odata la 4 ani”... A părut că înțelege... E drept că a avut și timp să înțeleagă... fiindcă a stat așa cam 6 luni... știrb, fără bordurile care-l făceau sa fie sigur de el. Dar totul a luat sfârșit într-o dimineață de martie... O zi frumoasă, ziceai că nu se va întâmpla nimic, dar deodată, s-a dezlănțuit din nou primarul prin supușii și interpușii săi, cei de la Euro-șamd SRL... N-am mai rezistat și l-am fotografiat, pe el, trotuarul meu, răpus asemeni unui cerb de un vânător nemilos...
Zăcea la picioarele mele neputincios și nu aveam cum să-l ajut... Pot eu, un simplu cetățean, să mă pun cu un „primar puternic”?...
Dar apoi mi-am făcut curaj și mi-am spus, ei bine, da, pot! Pot să nu-l mai votez. Pot să nu-l mai votez pe cel care-și bate joc de mine și de trotuarul meu, pe banii mei, timp de luni de zile, fiindcă tot ce îl interesează e să fie reales, pentru ca peste alți patru ani de delăsare să încerce din nou să-și bată joc de mine în același fel în care o face acum.
Apropos, iată cum arată trotuarul meu azi:
Nu-i așa că vă îmbie să mergeți pe el cu voioșie? Și gândiți-vă că azi a plouat :)) Am găsit însă și o latură bună: ajută la creșterea mobilității gleznelor, chestie care ne va face pe noi cei ce mergem pe aici, sa driblăm ca Ronaldinho la Europenele de la vară... Da` înainte de asta o să vadă el, Primarul, ce-o să-l driblez pe el la alegeri...
Mai intâi, un angajament mobilizator („respectăm natura”) al celor de la Palas... și bineînțeles, reflectarea lui în realitate...
Și ca să continui în aceeași notă, vă arăt mai jos cum se prezintă trotuarul meu... De ce al meu? Fiindcă l-am adoptat. Oricine în locul meu ar fi făcut-o. La câte perversiuni a fost supus, săracul...Deci: Iași, Tătărași, A.D. 2008, an electoral, oraș condus de un "primar puternic".
De fapt, toată istoria XXX (scuze pentru conotația ușor lubrică a poveștii, da' „n-am găsit alta rimă" la ce ne face Primarul în general și anul ăsta în special) a început undeva în vara lui 2007, dar acel moment a fost doar un preludiu firav în actul dragostei "primarului puternic" față de urbea pe care o conduce, și mai precis, față de trotuarul la care mă voi referi... Dacă aș fi bănuit cât va dura (preludiul, firește), cu siguranță m-aș fi apucat de pozat mai de demult, așa însă, vă expun doar niște fotografii mai recente, indecente (normal) din acest an ale trotuarului meu, violat cu sălbăticie de firma Euro... si nu mai stiu cum (că oricum nu contează) timp de 10 luni de-acum... S-a început, cum altfel, cu un flirt gingaș cu borduri... Apare mai întâi o mașină uriașă (auto trailer parcă i se spune) și descarcă, pe spatiul verde, firesc, o sumă de box-paleți cu niște chestii de beton. Borduri. Euro-borduri. Aduse de aceeași firmă "Euro-nu stiu cum" SRL. Chiar, de ce-or fi numite toate firmele de construcții abonate la lucrări publice "Euro-xxx", nu știu...
Ele (bordurile deja existente) au fost intâi mângâiate de niște târnăcoape... Asemeni butonilor unei cămăși fine, au cazut pradă, rând pe rând nesațului dezlănțuit al pick-hammerului. Brațe puternice de muncitori le-au dus apoi de-acolo, lăsându-mi trotuarul dezgolit și rușinat... Atunci l-am adoptat, pe el, trotuarul... Mi s-a facut milă de el, văzându-l victimă neajutorată, neînțelegând ce i se întâmplă... de ce tocmai lui... I-am explicat însă, „e an electoral, puiule, nu ai ce face, e ca rutul la animale, e de neoprit, e chemarea firii, numai că e mai rar, e doar odata la 4 ani”... A părut că înțelege... E drept că a avut și timp să înțeleagă... fiindcă a stat așa cam 6 luni... știrb, fără bordurile care-l făceau sa fie sigur de el. Dar totul a luat sfârșit într-o dimineață de martie... O zi frumoasă, ziceai că nu se va întâmpla nimic, dar deodată, s-a dezlănțuit din nou primarul prin supușii și interpușii săi, cei de la Euro-șamd SRL... N-am mai rezistat și l-am fotografiat, pe el, trotuarul meu, răpus asemeni unui cerb de un vânător nemilos...
Zăcea la picioarele mele neputincios și nu aveam cum să-l ajut... Pot eu, un simplu cetățean, să mă pun cu un „primar puternic”?...Dar apoi mi-am făcut curaj și mi-am spus, ei bine, da, pot! Pot să nu-l mai votez. Pot să nu-l mai votez pe cel care-și bate joc de mine și de trotuarul meu, pe banii mei, timp de luni de zile, fiindcă tot ce îl interesează e să fie reales, pentru ca peste alți patru ani de delăsare să încerce din nou să-și bată joc de mine în același fel în care o face acum.
Apropos, iată cum arată trotuarul meu azi:
Nu-i așa că vă îmbie să mergeți pe el cu voioșie? Și gândiți-vă că azi a plouat :)) Am găsit însă și o latură bună: ajută la creșterea mobilității gleznelor, chestie care ne va face pe noi cei ce mergem pe aici, sa driblăm ca Ronaldinho la Europenele de la vară... Da` înainte de asta o să vadă el, Primarul, ce-o să-l driblez pe el la alegeri...
25 martie, 2008
Parcuri...
Fiindcă tot a venit vorba de Copou săptămâna trecută (apropos, ați semnat petiția online?) și de ceea ce semnifică el pentru noi, adică parcurile sale, atâtea câte au mai rămas, haideți sa va dau un exemplu de cum poate arăta un parc într-o capitală europeană. Dacă o să vă uitați la fotografia de mai jos (făcută de mine in octombrie anul trecut într-o scurtă vizită acolo și pe care mi-am pus-o pe desktop), multiplicați-o până la o suprafață de 255 hectare, adăugați-i o grădină zoologică, clădiri guvernamentale și ale ambasadelor, dar mai ales ale Universității Von Humboldt, și veți obține Tiergarten, poate unul din cele mai frumoase parcuri ale Europei, situat în inima Berlinului.
Ei, de aici intervin nedumeririle mele în ce privește ”scumpa” noastră patrie și ai ei conducători... Adică în capitala celei mai mari puteri economice a Europei, în care fiecare metru pătrat cred că e o avere, municipalitatea își ”permite” să aloce nu mai puțin de 255 de hectare, în mijlocul orașului, asta fiindcă nu mai pun la socoteală celelalte parcuri (Schloss Charlottenburg etc.) fără ca vreun mare ”investitor” să plângă pe umărul primarului cum se duce orașul de râpă fără super-investiția lui, iar la noi în oraș, radem tot ce-i verde, acum mai nou și pe Aleea Sadoveanu, unde apropo, mai bine de un kilometru de stradă publică e parcare privată pentru salariații firmei XL World, de abia se mai circulă în timpul zilei (oare în autorizația de construcție nu avea prevăzut și spațiu de parcare?). Singurul oraș fără copaci pe care l-am văzut până acum e Veneția, dar cred că nu e cazul să exagerăm în ce privește comparațiile, nu de alta, dar ne lasa dom' Primar fără copaci, că bălți și canale ar fi destule...
Oricum, priviți și comparați cu orice zonă din Iași, iar concluziile, inclusiv electorale, vă aparțin.
Ei, de aici intervin nedumeririle mele în ce privește ”scumpa” noastră patrie și ai ei conducători... Adică în capitala celei mai mari puteri economice a Europei, în care fiecare metru pătrat cred că e o avere, municipalitatea își ”permite” să aloce nu mai puțin de 255 de hectare, în mijlocul orașului, asta fiindcă nu mai pun la socoteală celelalte parcuri (Schloss Charlottenburg etc.) fără ca vreun mare ”investitor” să plângă pe umărul primarului cum se duce orașul de râpă fără super-investiția lui, iar la noi în oraș, radem tot ce-i verde, acum mai nou și pe Aleea Sadoveanu, unde apropo, mai bine de un kilometru de stradă publică e parcare privată pentru salariații firmei XL World, de abia se mai circulă în timpul zilei (oare în autorizația de construcție nu avea prevăzut și spațiu de parcare?). Singurul oraș fără copaci pe care l-am văzut până acum e Veneția, dar cred că nu e cazul să exagerăm în ce privește comparațiile, nu de alta, dar ne lasa dom' Primar fără copaci, că bălți și canale ar fi destule...Oricum, priviți și comparați cu orice zonă din Iași, iar concluziile, inclusiv electorale, vă aparțin.
21 martie, 2008
Menajeria online
Azi, foarte pe scurt despre comentariile din presa on-line... Mai bine zis despre iadul care se dezlantuie in urma cate unui articol care ataca, de cele mai multe ori, o tema politica sau usor politizabila...
Eu unul nu am scris, recunosc, niciodata vreun mesaj in listele respective, dar le-am citit o buna bucata de vreme, si inca o mai fac uneori, pana cand am reusit sa clasez, zic eu cat de cat exact, tipurile de autori...
Cum vad eu tipologia scriitorilor online:
- "simbriasii" - e sau nu nevoie de o parere, ei sunt acolo, fiindca sunt pusi sa o faca. La ei se vede clar stilul profesionalizat (dar aproape niciodata profesionist, precum al prostituatelor care promit placeri uluitoare uitandu-se scarbite la client) de a pompa informatii false sau deformate, de a improsca cu noroi sau alte materiale inchise la culoare in subiectul articolului sau in oponentul acestuia... Ei sunt aidoma celor din serviciile secrete: "trebuie sa fim acolo, fiindca toti ceilalti sunt si ei prezenti". Fiind atat de prezenti in fenomen, ajung sa se cunoasca (sau asa cred ei) cu adversarii lor, din cand in cand isi mai fura identitatile, si duc acest permanent razboi de guerilla folosindu-i drept "carne de tun" pe cei din categoriile pe care le voi descrie mai jos;
- oamenii onesti si competenti - de cele mai multe ori abia luand contact cu fenomenul, rataciti in jungla online, si care de cele mai multe ori descopera inspaimantati reactiile imunde pe care le primesc la niste comentarii pe care ei le considerau de bun-simt...
- "habarnistii" - la fel de nevinovati ca si cei de mai sus, dar agramati si incompetenti;
- "psihopatii si sociopatii online" - o categorie pe care o vad in crestere numerica, stimulata de anonimatul conferit de acest stil de comunicare si ale carei resurse de umor involuntar si aberatii sunt absolut remarcabile... De altfel, sunt convins ca cei mai multi dintre ei sufera de sindromul dependentei de internet, care tinde sa devina unanim acceptat ca maladie psihica. Pentru mine, cel mai elocvent caz e al unuia, al carui post spunea, pur si simplu: "Hahahahahaha!!!!!!!!! Am fost primul!!!"... Era tot ce conta pentru el...
Saptamana viitoare, in afara restantelor pe care le am cu continuarile povestilor deja incepute, voi incerca sa ma ocup de psihologia nick-name-urilor, asa cum o vad eu...
Eu unul nu am scris, recunosc, niciodata vreun mesaj in listele respective, dar le-am citit o buna bucata de vreme, si inca o mai fac uneori, pana cand am reusit sa clasez, zic eu cat de cat exact, tipurile de autori...
Cum vad eu tipologia scriitorilor online:
- "simbriasii" - e sau nu nevoie de o parere, ei sunt acolo, fiindca sunt pusi sa o faca. La ei se vede clar stilul profesionalizat (dar aproape niciodata profesionist, precum al prostituatelor care promit placeri uluitoare uitandu-se scarbite la client) de a pompa informatii false sau deformate, de a improsca cu noroi sau alte materiale inchise la culoare in subiectul articolului sau in oponentul acestuia... Ei sunt aidoma celor din serviciile secrete: "trebuie sa fim acolo, fiindca toti ceilalti sunt si ei prezenti". Fiind atat de prezenti in fenomen, ajung sa se cunoasca (sau asa cred ei) cu adversarii lor, din cand in cand isi mai fura identitatile, si duc acest permanent razboi de guerilla folosindu-i drept "carne de tun" pe cei din categoriile pe care le voi descrie mai jos;
- oamenii onesti si competenti - de cele mai multe ori abia luand contact cu fenomenul, rataciti in jungla online, si care de cele mai multe ori descopera inspaimantati reactiile imunde pe care le primesc la niste comentarii pe care ei le considerau de bun-simt...
- "habarnistii" - la fel de nevinovati ca si cei de mai sus, dar agramati si incompetenti;
- "psihopatii si sociopatii online" - o categorie pe care o vad in crestere numerica, stimulata de anonimatul conferit de acest stil de comunicare si ale carei resurse de umor involuntar si aberatii sunt absolut remarcabile... De altfel, sunt convins ca cei mai multi dintre ei sufera de sindromul dependentei de internet, care tinde sa devina unanim acceptat ca maladie psihica. Pentru mine, cel mai elocvent caz e al unuia, al carui post spunea, pur si simplu: "Hahahahahaha!!!!!!!!! Am fost primul!!!"... Era tot ce conta pentru el...
Saptamana viitoare, in afara restantelor pe care le am cu continuarile povestilor deja incepute, voi incerca sa ma ocup de psihologia nick-name-urilor, asa cum o vad eu...
01 martie, 2008
Habemus "candidatus"... habemus "comarchus"
Astazi s-a lansat site-ul D-lui Oprea. L-am studiat, iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult (dovada ca m-am obosit sa deschid pagina de blog dupa o zi intreaga petrecuta pe drumuri) este textul de pe pagina intitulata "De ce cred in Iasi":
"Iaşul nu e un oraş care să se împiedice de nişte gropi doar pentru că unii nu încetează să "dea în ele". Mă doare să îmi vad oraşul sufocat de incompetenţă si indiferenţă. Voi veni în faţa voastră cu un program ambiţios. Un program care să transforme Iaşul dintr-o bijuterie ingropată într-o perlă vie a acestui colţ al Europei, un loc în care să dorească oricine să înveţe, să îşi crească copiii, să muncească şi să îmbătrânească frumos.
"Iaşul nu e un oraş care să se împiedice de nişte gropi doar pentru că unii nu încetează să "dea în ele". Mă doare să îmi vad oraşul sufocat de incompetenţă si indiferenţă. Voi veni în faţa voastră cu un program ambiţios. Un program care să transforme Iaşul dintr-o bijuterie ingropată într-o perlă vie a acestui colţ al Europei, un loc în care să dorească oricine să înveţe, să îşi crească copiii, să muncească şi să îmbătrânească frumos.
Capitala Moldovei este un oraş sugrumat, e un oraş ţinut captiv în lanţurile mediocrităţii. Nu eu voi face revoluţia, ci voi. Pe voi vă chem să rupeţi lanţurile care ne îngreunează drumul şi ne ţin în urma celorlalţi.Plătim în mod cinstit taxe tot mai mari pentru ambiţii tot mai mici ale celor care ne conduc. Ne facem datoria faţă de un oraş care nu este lăsat să îşi facă datoria faţă de noi. România s-a întors în Europa, iar Europa ne întinde o mână. Doar că aşteaptă pe cineva care să ştie să profite de ea. Nu vin să vă promit marea cu sarea, pentru că şi marea şi sarea sunt deja aici, doar pâinea şi cuţitul sunt pe mâini greşite.
Încrederea pe care o cer astăzi ieşenilor este încrederea în ceea ce Iaşul poate să facă. Candidez deoarece cred in Iaşi, cred în ieşeni şi în dorinţa lor de mai bine.
Voi fi primarul care vă va face sa puteţi spune, peste 4 ani, că nu Oprea, ci Iaşul a câştigat alegerile."
Nu cred ca mai e nevoie de comentarii, dar cred ca vom putea spune la sfarsitul lui Mai, parafrazand sintagma folosita in momentul iesirii fumului alb pe hornul de la Vatican: "Habemus comarchus" - Avem primar!
24 februarie, 2008
Platon...
Am găsit astă seară o colecție de citate, din care am preluat unul, al lui Einstein, ca descriere a acestui blog, dar m-au impresionat alte câteva ale lui Platon. Nu m-am putut abține să nu le postez aici. E un exemplu clar de ceea ce definește un geniu: un mod de a gândi ce transcede epocile, păstrându-și actualitatea. Iată mai jos, într-o traducere aproximativă (pentru care îmi asum vina dacă nu corespunde realității) o parte a lor:
Ce ziceți, a meritat?
„Unul din rezultatele refuzului de a te implica în politică este că ajungi să fii condus de cei inferiori ție.”
„Această Cetate este ceea ce este datorită faptului că cetățenii săi sunt ceea ce sunt.”
„Curajul înseamnă să știi de ce să nu te temi.”
Ce ziceți, a meritat?
Pe jos și cu tramvaiul prin oraș... Ep. 1
Sâmbătă, ora 7.00, o dimineață frumoasă încă, parcă nedorind să ne amărască prevestind ploaia și noroiul ce urmau să se aștearnă peste orașul neieșit din iarnă, peste doar două ore. Plin de optimism, mă duc să las mașina la spălat, în speranța că va rezista cât de cât curată măcar de data asta, pentru câteva zile. Optimism care poate e valabil în alte orașe, dar nu în Iași, ”dl. Primar știe de ce” ca să parafrazez o reclamă binecunoscută. Bun... Ca să mă mai dezmorțesc și ca să-mi întrețin iluzia că voi slăbi mergând mai mult pe jos, mă hotărăsc să iau drumul de la spălătoria auto de pe Sărărie, până în Piața Unirii, ”pieptiș” la vale, urmând ca de acolo să iau tramvaiul spre Tătărași, unde aveam treabă până când mașina va fi fost gata. Zis și făcut. Cobor agale strada Lascăr Catargi (Karl Marx în copilăria mea de decrețel), altădată fala imobiliară a Iașului comunist, adăpostind intrarea pe misterioasa stradă Pinului unde stătea to'arășu' Prim Secretar, cel care avea pâinea și cuțitul în județ pe atunci, intrare care era păzită permanent de un milițian și vreo doi „civili” discreți în acele timpuri. A propos de această faimoasă străduță și casa care adăpostea „șeful” județului, mi-aduc aminte ce șoc am avut vizitând-o undeva pe la începutul anilor '90, văzând cât de mică și de puțin confortabilă era... Dar miturile din jurul ei erau atât de puternice... Mă întreb dacă nu doar din cauza milițianului din colț... :) Coborând, am ocazia să-i verific teoria și să-i dau mare dreptate prietenului meu Cătălin, care susține pe bună dreptate, că în orașul nostru nu mai avem trotuare. Fie sunt sufocate de mașini, care aduc cu ele noroiul de pe spațiul verde, pe care-l calcă nonșalant, și de pe stradă, fie noroiul provine din veșnicele gropi săpate și neacoperite, sau parțial acoperite, sau acoperite tot cu pământ sau... nici nu mai contează, fiindcă oricum sunt necirculabile. Ați văzut vreodată o pisică mergând pe un gard? Ia uitați-vă într-o zi ploioasă la cum merg concitadinii noștri pe trotuare... Veți descoperi aceleași mișcări de felină, cu piciorul ce urmează să pășească tatonând ușor terenul, privirea încordată, simțurile treze, fiindcă nu-i așa, un centimetru greșit poate însemna diferența dintre o ținută decentă și una ridicolă. Iar dacă trecătorii sunt mai mulți, poți chiar avea impresia că asiști la vreun spectacol non-conformist de balet în stradă, în care protagoniștii fac mișcări ciudate sub bagheta nevăzută a unui regizor avantgardist rătăcit prin Iași...
Cobor, deci, Copoul trecând pe lângă Spitalul de Urgențe cu aspectul lui decrepit de foste grajduri (da, da, chiar asta au fost clădirile la vremea construcției lor)... Chiar, ați încercat vreodată să numărați, din spitalele din Iași, câte au fost construite până în 1945 și câte după? Ați rămâne surprinși ce categoric ar bate România ante- și interbelică, România comunistă la acest capitol. De ex. clinicile chirurgicale I și a III-a au fost inaugurate în 1942 (sper să nu mă înșel asupra anului, oricum, în plin război mondial... Spitalul Parhon, la rându-i, a fost o inițitiavă de muncă patriotică a tinerilor legionari (așa e, nici măcar pe asta nu au inventat-o comuniștii...). Ajung la Spitalul Militar (fostul Liceu Militar, deci tot de dinainte de '45) și cobor către Fundația Regală (Biblioteca Universitară - alt capitol, bibliotecile, la care România pre-1945 e net superioară în Iași). De acolo, trec pe strada Lăpușneanu... Mi-aduc aminte promisiunile din campania electorală trecută ale actualului primar pentru această stradă, dar mai ales un termen care mi-a sărit atunci în ochi, ca să zic așa, cel de „mobilier stradal”. Dacă gasiți Dvs. vreo piesă de „mobilier stradal” demnă de acest nume pe respectiva stradă, chemați-mă, rogu-vă, și pe mine să văd despre ce vorbea Domnia sa... Iar culmea „imobilismului stradal” instalat odată cu actualul primar (îmi cer scuze, dar nu am cum să nu-l amintesc în acest context) e fostul cinematograf Tineretului, situat pe locul unei foste berării absolut superbe, Bragadiru pe numele ei. De ce sunt acid la adresa primarului privind această stradă? Fiindcă pe ea, stră-străbunicul meu, Eugene Petit, de naționalitate franceză, dar român până peste poate în suflet, în plus un unionist fervent, a provocat, mult înaintea istoricului eveniment, un incident diplomatic între Moldova și Franța (al cărei reprezentant era la Iași), încrucișând steagurile Moldovei și Țării Românești la o adunare publică și exprimând în acest fel sprijinul Franței pentru Unire, sprijin ce nu fusese exprimat oficial încă. Și-a încasat papara de la regele Franței, dar a rămas în istoria României și sunt mândru de asta (vezi Aurel Leon, Umbre - vol. 5, Iași, Ed. Junimea).
Buuuuun... ajung în Piața Unirii, unde, după nici nu mai știu câți ani de „modernizări” și „reparații” mă așteaptă un spectacol inedit, aș zice... gradene... Mă întreb dacă nu cumva ne paște vreo manifestație... mă uit în calendar și-n afară de Dragobete nu văd nimic notabil... deci nu e asta... Ce-o fi oare, ce-o fi oare?... Da' chiar manifestație de Dragobete??? Aaaaa... dar ajung lângă ele și-mi dau seama... e din nou Dl. Primar... Nu, n-am nimic cu D-lui, dar parcă prea des mă lovesc de el azi... Ei bine, „modernizarea și refacerea” Pieței Unirii a creat un nou punct de atracție: patinoarul din Piața Unirii, gratuit, fără gheață, funcțional de la prima ninsoare până la orice ploaie ce poate produce acvaplanare :)) Și ajung în stația de tramvai Piața Unirii... Dar despre ce a urmat, mai bine mâine... ca să nu vă plictisesc cu totul azi...
Cobor, deci, Copoul trecând pe lângă Spitalul de Urgențe cu aspectul lui decrepit de foste grajduri (da, da, chiar asta au fost clădirile la vremea construcției lor)... Chiar, ați încercat vreodată să numărați, din spitalele din Iași, câte au fost construite până în 1945 și câte după? Ați rămâne surprinși ce categoric ar bate România ante- și interbelică, România comunistă la acest capitol. De ex. clinicile chirurgicale I și a III-a au fost inaugurate în 1942 (sper să nu mă înșel asupra anului, oricum, în plin război mondial... Spitalul Parhon, la rându-i, a fost o inițitiavă de muncă patriotică a tinerilor legionari (așa e, nici măcar pe asta nu au inventat-o comuniștii...). Ajung la Spitalul Militar (fostul Liceu Militar, deci tot de dinainte de '45) și cobor către Fundația Regală (Biblioteca Universitară - alt capitol, bibliotecile, la care România pre-1945 e net superioară în Iași). De acolo, trec pe strada Lăpușneanu... Mi-aduc aminte promisiunile din campania electorală trecută ale actualului primar pentru această stradă, dar mai ales un termen care mi-a sărit atunci în ochi, ca să zic așa, cel de „mobilier stradal”. Dacă gasiți Dvs. vreo piesă de „mobilier stradal” demnă de acest nume pe respectiva stradă, chemați-mă, rogu-vă, și pe mine să văd despre ce vorbea Domnia sa... Iar culmea „imobilismului stradal” instalat odată cu actualul primar (îmi cer scuze, dar nu am cum să nu-l amintesc în acest context) e fostul cinematograf Tineretului, situat pe locul unei foste berării absolut superbe, Bragadiru pe numele ei. De ce sunt acid la adresa primarului privind această stradă? Fiindcă pe ea, stră-străbunicul meu, Eugene Petit, de naționalitate franceză, dar român până peste poate în suflet, în plus un unionist fervent, a provocat, mult înaintea istoricului eveniment, un incident diplomatic între Moldova și Franța (al cărei reprezentant era la Iași), încrucișând steagurile Moldovei și Țării Românești la o adunare publică și exprimând în acest fel sprijinul Franței pentru Unire, sprijin ce nu fusese exprimat oficial încă. Și-a încasat papara de la regele Franței, dar a rămas în istoria României și sunt mândru de asta (vezi Aurel Leon, Umbre - vol. 5, Iași, Ed. Junimea).
Buuuuun... ajung în Piața Unirii, unde, după nici nu mai știu câți ani de „modernizări” și „reparații” mă așteaptă un spectacol inedit, aș zice... gradene... Mă întreb dacă nu cumva ne paște vreo manifestație... mă uit în calendar și-n afară de Dragobete nu văd nimic notabil... deci nu e asta... Ce-o fi oare, ce-o fi oare?... Da' chiar manifestație de Dragobete??? Aaaaa... dar ajung lângă ele și-mi dau seama... e din nou Dl. Primar... Nu, n-am nimic cu D-lui, dar parcă prea des mă lovesc de el azi... Ei bine, „modernizarea și refacerea” Pieței Unirii a creat un nou punct de atracție: patinoarul din Piața Unirii, gratuit, fără gheață, funcțional de la prima ninsoare până la orice ploaie ce poate produce acvaplanare :)) Și ajung în stația de tramvai Piața Unirii... Dar despre ce a urmat, mai bine mâine... ca să nu vă plictisesc cu totul azi...
19 februarie, 2008
În continuare despre sate
Pentru că vorbeam ieri despre satele noastre şi satele "lor", azi vă împărtăşesc câteva lucruri care mi-au stăruit în memorie... Nu vor fi în ordine neapărat cronologică, ci doar în succesiunea în care îmi revin acum. Azi, fiindcă e deja târziu, doar una din impresii:
- eram în Olanda (trebuie să recunosc, ţara mea preferată), într-un cătun, undeva lângă Amsterdam. Era pe înserat şi făceam o plimbare de "dezmorţire" după o zi extrem de lungă pe drum. Mă plimbam de-a lungul unui canal, parte a unei reţele de canale ce separau proprietăţile fermierilor, împărţindu-le în imaşuri pe care păşteau liniştite nişte vaci ce păreau mai îngrijite şi mai curate decât multe fiinţe umane de la noi (iertată fie-mi răutatea). Ei bine, în unul din colţurile desenate de întretăierea acestor canale am văzut o căsuţă cum numai în povestea cu Hansel şi Gretel se putea imagina. Podeţul care ducea peste canal la intrarea în casă, extrem de rustic, avea balustradele învelite de flori agăţătoare, aleea care ducea până în poarta casei era dintr-un pietriş alb, fin. La rădăcina gardului, de jur împrejurul casei erau numai flori, care în ghivece, care plantate, iţindu-se printre scândurile rare ce lăsau sa se vadă o căsuţă precum cea de turtă dulce din povestea sus-amintită. În fine, exceptând imaginea aceasta pe care cu siguranţă o voi reţine mult timp de-acum încolo, ceea ce voiam să vă povestesc e că pe drumul de întoarcere am fost depăşit de un grup de vreo 20-30 de femei mergând pe biciclete, care se îndreptau către hotelul în care eram cazat. Iniţial am crezut că erau femei din sat angajate ale hotelului ce se duceau la lucru. Marea mea surpriză a fost însă să constat că erau într-adevăr ţărănci din sat, care se duceau spre hotel, însă aveau un cu totul alt scop: se duceau la sala de fitness a hotelului... Asta mi-a dat adevărata dimensiune a diferenţelor de civilizaţie dintre satul românesc şi cel olandez, dintre cele două ţări până la urmă... Nici bunăstarea afişată neostentativ, nici asfaltul impecabil de pe orice drumuleţ, inclusiv de pe potecile din pădure (da, da, nu râdeţi), nici vacile super-îngrijite ci acea imagine a unor oameni simpli, învăţaţi să aibă grijă de ei înşişi. A unor oameni cu altă mentalitate decât "ce se dă?" sau "da' mie ce-mi iese?" şi pe care nu ştiu de ce, dar am senzaţia că nu-i cumperi cu 3 kile de făină şi nu muncesc pe 2 litri de molan... Aici abia avem mult de lucrat, şi iarăşi revenim la cuvântul cheie: "şcoală"...
- eram în Olanda (trebuie să recunosc, ţara mea preferată), într-un cătun, undeva lângă Amsterdam. Era pe înserat şi făceam o plimbare de "dezmorţire" după o zi extrem de lungă pe drum. Mă plimbam de-a lungul unui canal, parte a unei reţele de canale ce separau proprietăţile fermierilor, împărţindu-le în imaşuri pe care păşteau liniştite nişte vaci ce păreau mai îngrijite şi mai curate decât multe fiinţe umane de la noi (iertată fie-mi răutatea). Ei bine, în unul din colţurile desenate de întretăierea acestor canale am văzut o căsuţă cum numai în povestea cu Hansel şi Gretel se putea imagina. Podeţul care ducea peste canal la intrarea în casă, extrem de rustic, avea balustradele învelite de flori agăţătoare, aleea care ducea până în poarta casei era dintr-un pietriş alb, fin. La rădăcina gardului, de jur împrejurul casei erau numai flori, care în ghivece, care plantate, iţindu-se printre scândurile rare ce lăsau sa se vadă o căsuţă precum cea de turtă dulce din povestea sus-amintită. În fine, exceptând imaginea aceasta pe care cu siguranţă o voi reţine mult timp de-acum încolo, ceea ce voiam să vă povestesc e că pe drumul de întoarcere am fost depăşit de un grup de vreo 20-30 de femei mergând pe biciclete, care se îndreptau către hotelul în care eram cazat. Iniţial am crezut că erau femei din sat angajate ale hotelului ce se duceau la lucru. Marea mea surpriză a fost însă să constat că erau într-adevăr ţărănci din sat, care se duceau spre hotel, însă aveau un cu totul alt scop: se duceau la sala de fitness a hotelului... Asta mi-a dat adevărata dimensiune a diferenţelor de civilizaţie dintre satul românesc şi cel olandez, dintre cele două ţări până la urmă... Nici bunăstarea afişată neostentativ, nici asfaltul impecabil de pe orice drumuleţ, inclusiv de pe potecile din pădure (da, da, nu râdeţi), nici vacile super-îngrijite ci acea imagine a unor oameni simpli, învăţaţi să aibă grijă de ei înşişi. A unor oameni cu altă mentalitate decât "ce se dă?" sau "da' mie ce-mi iese?" şi pe care nu ştiu de ce, dar am senzaţia că nu-i cumperi cu 3 kile de făină şi nu muncesc pe 2 litri de molan... Aici abia avem mult de lucrat, şi iarăşi revenim la cuvântul cheie: "şcoală"...
18 februarie, 2008
Despre sate...
Ieri după-amiază, pe un frig destul de pătrunzător, dar pe un soare superb, am plecat spre nordul județului către Andrieșeni. Știu drumul ăsta, îl fac de destul de mult timp și l-am parcurs de foarte multe ori, dar de data asta, plecat fiind în "misiune" politică (se puneau "cap la cap" fostele organizații PLD și PD din comuna Andrieșeni) am privit acest traseu cu ochii celui care își propune să schimbe, atât cât îi stă în puteri, ceva în țara asta...
În primul rând, ce m-a frapat a fost mizeria care începe să se "aștearnă" pe marginea drumului, drum care știu bine că m-a impresionat plăcut acum câțiva ani tocmai prin lipsa omniprezentelor PET-uri și prin florile care se întindeau în lunca Jijiei. Oare ce ni se intâmplă de reușim să stricăm atât de repede și fără nici o milă ceea ce ne înconjoară? Ce ne face să fim atât de nepăsători cu tot ceea ce cântam în poemele pe care le învățam în școală și în fața cărora ne extaziem patriotard? Ce naiba a mai ramas din "țara noastră ca o floare" și din "râul, ramul"?
Mi-aduc aminte că în copilărie, în vacanțele de la Tecuci, în fiecare dimineață devreme și seara după asfințit, bunicii mă puneau să ud florile din grădina de flori sau "grădina din față" cum îi spuneau ei. Asta fiindcă era o adevarată competiție între grădinile de flori ale vecinilor și doar trebuia să fii "fruntea străzii", nu-i așa? Mai mult, absolut toată lumea extindea grija pentru plante dincolo de gardul propriei curți, plantând și îngrijind dalii, margarete, "gura-leului", petunii, trandafiri, panseluțe și o grămada de alte flori pe spațiul verde dinspre stradă.
Dar să mă întorc la ce mă preocupă. Vă mai amintiți de merii, perii și nucii de pe marginea drumurilor din copilăria noastra, a decrețeilor? Ce s-a întâmplat cu ei, unde au dispărut? Ce-i împiedică acum pe oameni să-i mai planteze?... La întoarcere, în întunericul ce învăluia totul, nu m-am putut abține să nu compar imaginea întunecată, ștearsă și murdară, din lumina farurilor, a satelor prin care tocmai treceam, cu cea a satelor din țările civilizate ale Europei. De unde diferența aceasta uriașă, oare? Spunem că e sărăcia. Corect poate, dar sunt zone în Europa de Vest care conform factorilor care considerăm noi că generează sărăcia, ar trebui să arate cam ca satele noastre. Si-atunci, de unde diferența? Bine, acum nu am descoperit eu America, mai ales că e o temă bătută și răs-bătută, dar totul stă în oameni, mai precis în școala care-i pregătește.
Problema e alta: cum de o populație care apreciază în mod covârșitor, inclusiv la nivelul satului, rolul studiilor (aproape 80% din populația rurală își dorește pentru copii să facă studii liceale), o populație care este puternic influențată de dascăli (cei din politică știu foarte bine ce influență are un învățător, un profesor bun în lumea satului) să nu fie capabilă să aleagă un primar care să fie în stare să pună pe hârtie un proiect care să facă satul respectiv mai atrăgător, un loc mai bun de locuit? Ce mecanism intim se declanșează în cel ales, care odată pusă eșarfa cu tricolor peste costum uită total de locul în care el însuși trăiește, nedorind parcă să-l facă să avanseze? Să fi acționat comunismul atât de profund în noi, până la anihilarea oricărui simț al comunității reale, și nu a celei proclamate? Până la îndepărtarea oricărei dorințe de a face bine și altora și nu doar nouă înșine?
Eu unul i-aș lua pe toți aleșii locali din județ, nouăzeci și câți or fi ei, și i-aș duce pentru câteva zile în câteva sate din Vest. Sunt convins că toți ar spune cam ce am spus și eu când m-am întors din prima mea călătorie făcută vreodată în afara granițelor țării, care s-a nimerit să fie în Olanda, în 1994: ”am fost plecat o săptămână, mi s-a părut că a durat un an și m-am schimbat cât în 10 ani...”
În primul rând, ce m-a frapat a fost mizeria care începe să se "aștearnă" pe marginea drumului, drum care știu bine că m-a impresionat plăcut acum câțiva ani tocmai prin lipsa omniprezentelor PET-uri și prin florile care se întindeau în lunca Jijiei. Oare ce ni se intâmplă de reușim să stricăm atât de repede și fără nici o milă ceea ce ne înconjoară? Ce ne face să fim atât de nepăsători cu tot ceea ce cântam în poemele pe care le învățam în școală și în fața cărora ne extaziem patriotard? Ce naiba a mai ramas din "țara noastră ca o floare" și din "râul, ramul"?
Mi-aduc aminte că în copilărie, în vacanțele de la Tecuci, în fiecare dimineață devreme și seara după asfințit, bunicii mă puneau să ud florile din grădina de flori sau "grădina din față" cum îi spuneau ei. Asta fiindcă era o adevarată competiție între grădinile de flori ale vecinilor și doar trebuia să fii "fruntea străzii", nu-i așa? Mai mult, absolut toată lumea extindea grija pentru plante dincolo de gardul propriei curți, plantând și îngrijind dalii, margarete, "gura-leului", petunii, trandafiri, panseluțe și o grămada de alte flori pe spațiul verde dinspre stradă.
Dar să mă întorc la ce mă preocupă. Vă mai amintiți de merii, perii și nucii de pe marginea drumurilor din copilăria noastra, a decrețeilor? Ce s-a întâmplat cu ei, unde au dispărut? Ce-i împiedică acum pe oameni să-i mai planteze?... La întoarcere, în întunericul ce învăluia totul, nu m-am putut abține să nu compar imaginea întunecată, ștearsă și murdară, din lumina farurilor, a satelor prin care tocmai treceam, cu cea a satelor din țările civilizate ale Europei. De unde diferența aceasta uriașă, oare? Spunem că e sărăcia. Corect poate, dar sunt zone în Europa de Vest care conform factorilor care considerăm noi că generează sărăcia, ar trebui să arate cam ca satele noastre. Si-atunci, de unde diferența? Bine, acum nu am descoperit eu America, mai ales că e o temă bătută și răs-bătută, dar totul stă în oameni, mai precis în școala care-i pregătește.
Problema e alta: cum de o populație care apreciază în mod covârșitor, inclusiv la nivelul satului, rolul studiilor (aproape 80% din populația rurală își dorește pentru copii să facă studii liceale), o populație care este puternic influențată de dascăli (cei din politică știu foarte bine ce influență are un învățător, un profesor bun în lumea satului) să nu fie capabilă să aleagă un primar care să fie în stare să pună pe hârtie un proiect care să facă satul respectiv mai atrăgător, un loc mai bun de locuit? Ce mecanism intim se declanșează în cel ales, care odată pusă eșarfa cu tricolor peste costum uită total de locul în care el însuși trăiește, nedorind parcă să-l facă să avanseze? Să fi acționat comunismul atât de profund în noi, până la anihilarea oricărui simț al comunității reale, și nu a celei proclamate? Până la îndepărtarea oricărei dorințe de a face bine și altora și nu doar nouă înșine?
Eu unul i-aș lua pe toți aleșii locali din județ, nouăzeci și câți or fi ei, și i-aș duce pentru câteva zile în câteva sate din Vest. Sunt convins că toți ar spune cam ce am spus și eu când m-am întors din prima mea călătorie făcută vreodată în afara granițelor țării, care s-a nimerit să fie în Olanda, în 1994: ”am fost plecat o săptămână, mi s-a părut că a durat un an și m-am schimbat cât în 10 ani...”
15 februarie, 2008
De ce nu-mi place mie Sf. Valentin
Păi cum, de ce? Fiindcă:
- e o sărbătoare de care habar n-am avut până în 1990, nu că aș fi fost mai entuziast apropos de 8 Martie, de exemplu...
- nu văd, gândindu-mă la exhibițiile gen Sărbătorile Iașului sau "Marșurile Diversității", de ce ar trebui sa facem paradă de sentimentele intime, fie ele dragostea, credința sau orientarea sexuală... Mai mult, nu prea înțeleg de ce trebuie neapărat sa cheltui bani pentru așa ceva și nu spun asta din zgârcenie. Adică dacă nu "fac consumație" de Valentine's înseamnă că nu iubesc pe nimeni? Sau invers, dacă achiziționezi mai știu eu ce jucarică exotică și o dai cuiva, asta înseamnă automat că te prăpădești după ea/el?
- fiindcă m-am săturat de sărbătorile pur comerciale, golite de semnificații, care parcă nu se mai sfârșesc, totul făcut, nu știu dacă ați remarcat, prin stimularea sentimentului de vinovăție. E poate cea mai josnică formă de marketing, cel facut prin "dacă nu cumperi ceva, înseamnă că nu-ți iubești soția/mama/copiii/prietena/prietenii/vecinii/strămoșii/patria etc."
- pentru simplul fapt că trebuie să îmi amintesc de ea (adică sărbătoarea) și de data la care e!
- de fiecare dată ar trebui să fiu "original".
- din cauza ei (a sărbătorii) nu te mai poți duce într-un restaurant pe 14 februarie "doar cu băieții".
- fiindcă la Mall e o înghesuială de nedescris, iar ca să treci cu mașina prin fața lui îți ia o jumătate de oră, în care contempli figurile deznădăjduite ale polițiștilor de la Rutieră, complet depășiți de situație... Apropos, cred că și ei urăsc ziua Sf. Valentin :))
- toate femeile scot un oftat nostalgico-romantic când aud de sărbătoarea asta...
- nu exista un echivalent pentru bărbați. De fapt, cred că nu există nici o sărbătoare pentru bărbați, decât ziua de naștere, asta dacă și-o amintește careva, eventual maică-sa...
- cam atât, dar dacă-mi mai vine vreo idee, nu voi ezita să editez postul ăsta :))
- e o sărbătoare de care habar n-am avut până în 1990, nu că aș fi fost mai entuziast apropos de 8 Martie, de exemplu...
- nu văd, gândindu-mă la exhibițiile gen Sărbătorile Iașului sau "Marșurile Diversității", de ce ar trebui sa facem paradă de sentimentele intime, fie ele dragostea, credința sau orientarea sexuală... Mai mult, nu prea înțeleg de ce trebuie neapărat sa cheltui bani pentru așa ceva și nu spun asta din zgârcenie. Adică dacă nu "fac consumație" de Valentine's înseamnă că nu iubesc pe nimeni? Sau invers, dacă achiziționezi mai știu eu ce jucarică exotică și o dai cuiva, asta înseamnă automat că te prăpădești după ea/el?
- fiindcă m-am săturat de sărbătorile pur comerciale, golite de semnificații, care parcă nu se mai sfârșesc, totul făcut, nu știu dacă ați remarcat, prin stimularea sentimentului de vinovăție. E poate cea mai josnică formă de marketing, cel facut prin "dacă nu cumperi ceva, înseamnă că nu-ți iubești soția/mama/copiii/prietena/prietenii/vecinii/strămoșii/patria etc."
- pentru simplul fapt că trebuie să îmi amintesc de ea (adică sărbătoarea) și de data la care e!
- de fiecare dată ar trebui să fiu "original".
- din cauza ei (a sărbătorii) nu te mai poți duce într-un restaurant pe 14 februarie "doar cu băieții".
- fiindcă la Mall e o înghesuială de nedescris, iar ca să treci cu mașina prin fața lui îți ia o jumătate de oră, în care contempli figurile deznădăjduite ale polițiștilor de la Rutieră, complet depășiți de situație... Apropos, cred că și ei urăsc ziua Sf. Valentin :))
- toate femeile scot un oftat nostalgico-romantic când aud de sărbătoarea asta...
- nu exista un echivalent pentru bărbați. De fapt, cred că nu există nici o sărbătoare pentru bărbați, decât ziua de naștere, asta dacă și-o amintește careva, eventual maică-sa...
- cam atât, dar dacă-mi mai vine vreo idee, nu voi ezita să editez postul ăsta :))
14 februarie, 2008
Despre PLD...
Acum, fiindca proiectul PLD a ramas undeva in urma, cred ca am oportunitatea de a povesti, ca unul implicat direct in acest fenomen (si nu gresesc catusi de putin numindu-l asa) cate ceva din inside-urile lui...
Ce a fost pentru mine PLD? A fost poate cea mai frumoasa "aventura" (in sensul cel mai bun si mai curat al cuvantului) pe care si-o poate dori cineva. A fost ceea ce poate si-ar dori si ar si trebui toata lumea sa traiasca macar o data in viata. Credeti ca exagerez? Va asigur ca nu! Am intrat in acest proiect "de pe strada" literalmente, intrucat am semnat lista de sustinere a Platformei Liberale (la acea data) undeva pe langa Gara Mare, aflandu-ma intamplator in zona. Apoi am avut curajul de a ma duce in biroul celui care era inca de pe atunci unul din liderii morali ai miscarii de reformare a PNL-ului, dl. prof. Oprea, fara sa-l fi cunoscut vreodata inainte, decat cel mult din ziare, si sa-l rog sa ma considere un om pe care va putea conta in ceea ce-si propusese sa faca. I-am lasat numarul meu de telefon si, spre marea mea surprindere, m-a si sunat pentru a ma convoca la una din primele intalniri ale "platformistilor".
Stiu ca probabil multi isi vor zice: "ete ce de osanale-i mai ridica si asta". Intrucat sunt sigur ca paginile astea nu vor avea cititori decat daca-i obliga cineva, imi permit sa fiu sincer. Asa ca pot spune cu mana pe inima ca PLD-ul a fost un partid care, cel putin la Iasi, s-a bazat pe competitie deschisa si in care a fost promovata valoarea, simplu, direct, fara pile, fara "proptele" sau alte metode oculte. Poate ca asta l-a si facut atat de atractiv. Nu vad cum s-ar fi putut altfel ridica o formatiune noua, cu doar 2-3 oameni mai experimentati in ale politicii, atat de mult incat, cel putin in municipiul Iasi, sa ia mai mult decat PNL-ul, care Slava Domnului, numai de resurse n-a dus lipsa; sau la doar cateva zeci de voturi diferenta de un mastodont politic cum este PSD-ul.
Ma opresc astazi aici, urmand ca maine sa ma aplec putin asupra mecanismelor care au propulsat PLD-ul in elita politica a Iasului si a tarii, asa cum le-am perceput eu din interior. Pe maine, deci...
Ce a fost pentru mine PLD? A fost poate cea mai frumoasa "aventura" (in sensul cel mai bun si mai curat al cuvantului) pe care si-o poate dori cineva. A fost ceea ce poate si-ar dori si ar si trebui toata lumea sa traiasca macar o data in viata. Credeti ca exagerez? Va asigur ca nu! Am intrat in acest proiect "de pe strada" literalmente, intrucat am semnat lista de sustinere a Platformei Liberale (la acea data) undeva pe langa Gara Mare, aflandu-ma intamplator in zona. Apoi am avut curajul de a ma duce in biroul celui care era inca de pe atunci unul din liderii morali ai miscarii de reformare a PNL-ului, dl. prof. Oprea, fara sa-l fi cunoscut vreodata inainte, decat cel mult din ziare, si sa-l rog sa ma considere un om pe care va putea conta in ceea ce-si propusese sa faca. I-am lasat numarul meu de telefon si, spre marea mea surprindere, m-a si sunat pentru a ma convoca la una din primele intalniri ale "platformistilor".
Stiu ca probabil multi isi vor zice: "ete ce de osanale-i mai ridica si asta". Intrucat sunt sigur ca paginile astea nu vor avea cititori decat daca-i obliga cineva, imi permit sa fiu sincer. Asa ca pot spune cu mana pe inima ca PLD-ul a fost un partid care, cel putin la Iasi, s-a bazat pe competitie deschisa si in care a fost promovata valoarea, simplu, direct, fara pile, fara "proptele" sau alte metode oculte. Poate ca asta l-a si facut atat de atractiv. Nu vad cum s-ar fi putut altfel ridica o formatiune noua, cu doar 2-3 oameni mai experimentati in ale politicii, atat de mult incat, cel putin in municipiul Iasi, sa ia mai mult decat PNL-ul, care Slava Domnului, numai de resurse n-a dus lipsa; sau la doar cateva zeci de voturi diferenta de un mastodont politic cum este PSD-ul.
Ma opresc astazi aici, urmand ca maine sa ma aplec putin asupra mecanismelor care au propulsat PLD-ul in elita politica a Iasului si a tarii, asa cum le-am perceput eu din interior. Pe maine, deci...
13 februarie, 2008
Despre Obama lor si Obama nostri
Apropos de articolul de alaltaieri, referitor la clipul eletoral al lui Obama, se pare ca a avut efect si el, clipul adica, intrucat de la sfarsitul saptamanii trecute, prezidentiabilul oarecum de culoare a maturat efectiv in 6 state cu a lui contracandidata, pe care sincer eu, cu cinismul specific barbatilor, pot spune ca o vad ajunsa faimoasa doar prin faptul si felul in care a fost neglijata de ex-presedintele Bill Clinton.
Drept care Doamna si-a concediat intai seful de campanie, iar mai nou si pe adjunctul acestuia. E drept ca spre deosebire de noi, ei se misca, iar in afara de faptul ca se misca, o fac si repede... Stateam si ma gandeam, oare care din echipele de pana acum ale candidatilor perdanti au fost schimbate din mers? Dar mai ales, suntem capabili, noi, aici, sa producem o miscare de genul celei reprezentate de Barack Obama in Statele Unite? Avem oare oamenii necesari? Eu cred ca da. Mai mult decat atat, ei incearca sa iasa la lumina, un exemplu fiind ex-PLD.
Dar, despre acest subiect, mult mai mult intr-un "episod" viitor.
Drept care Doamna si-a concediat intai seful de campanie, iar mai nou si pe adjunctul acestuia. E drept ca spre deosebire de noi, ei se misca, iar in afara de faptul ca se misca, o fac si repede... Stateam si ma gandeam, oare care din echipele de pana acum ale candidatilor perdanti au fost schimbate din mers? Dar mai ales, suntem capabili, noi, aici, sa producem o miscare de genul celei reprezentate de Barack Obama in Statele Unite? Avem oare oamenii necesari? Eu cred ca da. Mai mult decat atat, ei incearca sa iasa la lumina, un exemplu fiind ex-PLD.
Dar, despre acest subiect, mult mai mult intr-un "episod" viitor.
08 februarie, 2008
Well, here I go again...
In primul rand ii salut pe toti cei ce vor citi randurile acestea, desi recunosc ca sunt scrise mai mult pentru mine decat pentru altii ("si-atunci de ce nu-ti iei o agenda sau un jurnal", vor intreba pe buna dreptate unii..). Poate fiindca aici ma pot manifesta oricand, fara sa mai caut agenda sau fiindca stau in fata calculatorului mai mult decat ar trebui sau decat stau altii, motive ar fi destule...
De ce acum? Fiindca e la moda, cred, desi profilul meu e vechi din August 2004, deci cam de 3 ani si jumatate.
De ce? Ei, abia asta e o intrebare grea. Sincer, nu stiu... Poate tot fiindca e la moda, sau fiindca m-am mai schimbat eu intre timp, cine stie?
Ce? De toate, de la experiente personale la cele profesionale sau politice, desi cred ca vor prevala cele politice.
Si fiindca ii dam drumul, hai sa incepem cu politica. Ieri am gasit pe net (e drept, folosind plug-in-ul stumble upon) un videoclip al lui Barack Obama, despre care stiam doar ca e unul din candidatii democrati la alegerile prezidentiale americane. Nici nu-l simpatizam, nici antipatizam, desi mi se parea oarecum "overrated". Clipul asta, sincer, in ciuda faptului ca-mi inspira ceva de tip "Wag the Dog" imi arata cat de profesional se fac lucrurile acolo, prin asta intelegand campania electorala.
Cred ca avem multe de invatat de la ei in aceasta privinta...
De ce acum? Fiindca e la moda, cred, desi profilul meu e vechi din August 2004, deci cam de 3 ani si jumatate.
De ce? Ei, abia asta e o intrebare grea. Sincer, nu stiu... Poate tot fiindca e la moda, sau fiindca m-am mai schimbat eu intre timp, cine stie?
Ce? De toate, de la experiente personale la cele profesionale sau politice, desi cred ca vor prevala cele politice.
Si fiindca ii dam drumul, hai sa incepem cu politica. Ieri am gasit pe net (e drept, folosind plug-in-ul stumble upon) un videoclip al lui Barack Obama, despre care stiam doar ca e unul din candidatii democrati la alegerile prezidentiale americane. Nici nu-l simpatizam, nici antipatizam, desi mi se parea oarecum "overrated". Clipul asta, sincer, in ciuda faptului ca-mi inspira ceva de tip "Wag the Dog" imi arata cat de profesional se fac lucrurile acolo, prin asta intelegand campania electorala.
Cred ca avem multe de invatat de la ei in aceasta privinta...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
