Ce-ar fi fost România?...

Fiindcă rămăsesem dator cu numele persoanei de la tribuna oficială care pare să-și amintească de Iași și de locuitorii lui doar atunci când trebuie să candideze, e vorba de mult-iubitul și stimatul domn V. Dorneanu (Valer, nu Vasile, pentru cei, nu puțini, care din motive întemeiate, chiar habar nu au cine e cel despre care făceam vorbire în precedenta mea intervenție). Dar destul cu reclama pentru acest candidat! :))
Astăzi vreau să vorbesc despre altceva. Ca tot omul, am și eu un hobby. E destul de scump (cum sunt toate hobby-urile, de altfel), dar e hobby-ul meu și asta e! E vorba de recepția satelit. Îl am de prin anii '80, când exasperat de idioțenia totală a TVR-ului de atunci și de emisiunile de neînțeles (din cauza limbii ruse) ale televiziunii vecinilor de la Răsărit (apropos, vă mai amintiți de faimosul „program prelunjit”? :)) ), citeam și reciteam febril, notându-mi conștiincios în „carnetul inginerului” cum se numea în chip comunist un banal carnețel cu foi de hârtie milimetrică, lista de piese necesare pentru construirea unui receptor satelit. Respectiva schemă apăruse, incompletă desigur, din motive ideologice probabil, în revista Tehnium (oare o mai fi existând?) la care eram abonat și țin minte și acum că m-am „blocat” la cristalul de siliciu pe care bineînțeles că nu aveam de unde să-l procur, întrucât aceste cristale erau folosite la construcția de emițătoare (pentru radioamatori de exemplu), iar astea (emițătoarele) erau dușmanul numărul 1 al partidului. În fine, anii au trecut și am reușit să-mi iau și eu o instalație de recepție satelit pe care am cărat-o după mine peste tot pe unde am locuit, perfecționând-o în timp, în funcție de buget mai ales...
Dar să mă întorc la sursa panseului meu de azi. Acum vreo două săptămâni, consecvent dorinței mele de mai bine am hotărât că a venit momentul să fac un reglaj al antenei, drept care am apelat la cei care mi-au și montat-o. Ei în sine sunt niște oameni (tineri) cât se poate de cumsecade, harnici, cu bun simț, dar au exact defectul pe care îl avem noi românii în general: se apucă de treabă fără să aibă la îndemână ce le trebuie. Drept care, iar aici sunt convins că îmi veți da dreptate, atunci când îți vine un meseriaș în casă, indiferent că e instalator, zidar, tâmplar, faianțar, electrician etc., tu, clientul, trebuie să ai neapărat o trusă completă, dar absolut completă a tuturor sculelor și materialelor de care e nevoie pentru ca lucrarea să poată fi dusă la bun sfârșit. Altfel ești un om pierdut. Ori alergi tu să i le aduci, ori îți iei gândul de a mai fi gata vreodată. O singură sculă am observat că nu lipsește niciunui meseriaș de la noi: ciocanul, sfântul ciocan... Dar să mă întorc la antena mea: normal, că români fiind, nici băieții mei nu aveau ce le trebuia la ei (nici nivelă, ca să pună antena perfect vertical, nici detector de semnal etc.), drept care procesul de „reglaj fin” al antenei mele s-a transformat într-un fel de demonstrație de lupte greco-romane pe stâlp, victimă fiind desigur antena mea parabolică (offset de fapt, dar nu mai intru în detalii tehnice), care era ținută ferm cu ambele mâini, în timp ce un picior al omului cu pricina împingea de zor în partea opusă, totul, bineînțeles „la rece”, adică având toate șuruburile strânse la maximum. Nimic slăbit, nimic care să permită o muncă mai ușoară sau un rezultat mai bun... Ce „țintit un punct pe cer” (cum poetic ar putea fi descrisă recepția unui satelit), ce finețe de zecimi de grad? Totul se rezolvă la noi cu un pumn, un ghiont, dar mai presus de toate cu prietenul nostru, ciocanul.
De unde și întrebarea mea, retorică de altfel: oare ce-ar fi fost România azi dacă nu se inventa ciocanul?
Asta îmi aduce, de altfel, aminte de un vechi banc cu milițieni: zice-se că s-a organizat un test de inteligență pentru milițieni, sarcina lor constând în a introduce niște piese de formă triunghiulară, dreptunghiulară, circulară și romboidală în orificiile de formă corespondentă. Concluzia testului: 10% din milițieni au fost inteligenți, iar restul de 90% puternici. :))